Între amorţeală şi un braţ al vieţii (1)

1366x768_farm_in_the_high_mountain_meadowAceasta este povestea până la momentul conceperii fiicei mele, Maya. Eram mult prea tânăr. Acum să vă povestesc totul de la început până la momentul în care am început să-mi scriu viaţa, adică momentul acesta, acum. Este cu adevărat important fiecare detaliu căci fără chiar şi unul povestea ar deveni ambiguă şi greu de digerat. Să parcurgem împreună totul.

Acum am 56 de ani şi locuiesc într-o micuţă fermă la poalele unui munte, în România. Am cumpărat terenul la rugăminţile fierbinţi ale soţiei mele care îşi dorea cu înverşunare să trăiască româneşte. Aşa că am construit o casă cu 3 dormitoare, un living ţărănesc şi o bucătărie cât se poate de tradiţională, cu sobă din teracotă, cu masă construită de propriile ei mâini şi cu pardosea de pin. Mereu am vrut să o văd pe deplin fericită şi în cele din urmă am putut să o văd aşa. Nu avem decât cinci găini strict ouătoare – pur şi simplu nu poate sacrifica nici un păduche – o vacă de rasă pentru lapte, un ponei pentru Maya şi un ciobănesc german pentru companie. În spatele casei şi-a organizat singurică o grădină ticsită cu zarzavaturi şi cu legume, iar la jumătate de kilometru avem o livadă de două sute de pomi fructiferi. Avem de asemenea grajd pentru vacă şi pentru Mya (poneiul fiicei mele) şi coteţ pentru găini. După cum vedeţi suntem extrem de ocupaţi în viaţa de zi cu zi, dar nu vă pot explica în cuvinte mulţumirea de a-mi vedea familia în siguranţă şi cu zâmbetul pe buze în fiecare moment. M-am temut că Cho se va sătura de făcut curat în coteţul găinilor sau că îmi va reproşa că miros a balegă de vacă. Nici vorbă de aşa ceva. În fiecare zi înfloreşte tot mai mult. Îi place să fie soţie românca şi mă amuză cumplit când o aud vorbind ardeleneşte cu clinchetul ei coreean.

Totul a început la absolvirea liceului militar în care mama mă înrolase forţat şi sperând că voi ajunge un om mare şi impunător. Era de departe cel mai oribil coşmar care avea să-mi traumatizeze întreaga adolescenţă. Dar am strâns din dinţi şi am absolvit acel iad consolându-mă cu certitudinea că voi studia ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: muzica. Însă aceasta mă obliga să plec din România pentru a câştiga bani serioşi. Ajunsesem să visez la o revoluţie care să alunge tirania comunismului din ţara noastră şi, spre fericirea tinerilor romani, aceasta ne ajunsese din urmă dorinţa, plină de glorie şi de promisiuni. Am văzut atunci mult prea multe sacrificii umane, ofrande pentru libertatea următoarelor generaţii, dar totul a meritat doar până la momentul în care acele următoare generaţii au uitat complet de trupurile căzute în ’89 şi au transformat libertatea în ruşinea şi dezgustul fiecărui părinte. Imediat după Revoluţie am plecat în Coreea de Sud pentru a-mi găsi o slujbă din care să pot strânge banii necesari pentru facultate. Nici să nu vă gândiţi să mă întrebaţi de ce am ales ţara asta pentru ca nici eu nu ştiu răspunsul. Eram doar un absolvent de liceu cu vise grandioase, dar şi acum cred că dacă nu ar fi fost aşa nu aş fi izbutit să îmi ating ţelul. Speram din toată inima că voi găsi ceva în agricultură imaginându-mi în chip naiv că totul se întâmplă ca pe prispa casei bunicilor. De spun ca pe prispă? Pentru că, prunc fiind, munceam în grădină doar cu privirea şi credeam că sunt cel mai bun agricultor. De fapt asta doream, să devin un agricultor iscusit. Şi am devenit.

Am ajuns pe o plantaţie de orez şi nu mi-am imaginat niciodată cât de tare te pot durea toate oasele după o sigură zi de lucru. Mă zvârcoleam de durere în aşternuturi şi de fiecare dată când mă puneam la culcare simţeam imposibila duritate a podelii pe care şedea patul meu subţire, diafan şi inutil. Practic dormeam direct pe podea. Să nu mai vorbesc de dimineţile în care aş fi ucis pentru o cafea tare românească; eram atât de sătul de ginseng încât mă gândeam că voi plezni de prea multă sănătate. Ce-i drept, după două luni de băut ginseng în loc de cafea, mă simţeam uşor ca un fulg şi durerile de oase au încetat cu totul. Doamna care ne pregătea micul dejun mirosea mereu a mâncare, dar nu era acel miros de haine îmbâcsite de prăjeala şi de rântaş, ci o mireasmă de crud şi de abur. Adoram clipa în care ajungea în dreptul meu şi de fiecare dată inspiram adânc mireasma ei de gospodină.

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.

Între amorţeală şi un braţ al vieţii

tumblr_md4zuteMKJ1qdnkxso1_500

Când nu mai era vorba doar despre ea îşi aducea brusc aminte că are ceva important de făcut. Mă lăsa cu vorbele pe vârful buzelor şi pleca. Pur şi simplu. Spatele ei îngust îi termina propoziţiile şi îmi spunea un “la revedere” sprinten şi acru. De fiecare dată se întâmpla aşa. Ajunsesem să cred că o iubesc din plictiseală sau din cauza unei slabe dorinţe de a nu rămâne necăsătorit.

Cum este posibil ca o asemenea fată, superbă şi extrem de inteligentă, să poarte în ea un suflet atât de orb şi de rece? Mi-a mâncat jumătate din nopţile vieţii făcându-mă să mă gândesc la toate posibilităţile care îmi stăteau înainte: să o iubesc cu forţa, să o aştept până când va fi pregătită, să o părăsesc? Aveam minţile deja măcinate cu totul. Mă hotărâsem, în cele din urmă, să o aştept chiar dacă aveam să mă transform în fraierul ei. “O voi aştepta! Ce rău mai rău pot păţi dacă mai aştept un timp?” Şi am aşteptat-o… încă cinci ani. Intrasem într-o stare de câine în călduri şi a trebuit să o cer urgent în căsătorie. Conştientizam, desigur, că hormonii sunt aceia care mă fac să iau o astfel de decizie capitală, dar o iubeam, trupeşte sau nu, o iubeam, deveneam total inutil dacă nu o vedeam o zi.

Nu neg, era extrem de frumoasă, deşi arăta mai mult a copil cu puţin mai dezvoltat decât cei de vârsta lui. Superbă. Unde mai pui că era şi coreeană? O splendoare de femeie, fumătoare şi cochetă. Dar ce fumătoare; paralizai lângă ea atunci când îţi cerea un foc. Mijea frumos ochii în fata flăcăruiei şi trăgea primul fum că pe un ultim strop de oxigen. Era micuţă, cu părul până la umeri şi mirosea mereu a levănţică. Ţin minte că la un moment dat am vrut să-i dăruiesc un parfum identic şi nu am găsit acea combinaţie mortală de mirosuri în tot oraşul. Devenisem obsedat de acel parfum şi ajunsesem chiar să opresc femei pe stradă şi să le percheziţionez gâturile; “Miroşi cumva a levănţică? Ştii, iubita mea… e ziua ei şi…”. Blestemat parfum. Când i-am povestit păţaniile mele cu parfumul de levănţică a bufnit copilăreşte în râs şi mi-a spus că acel parfum se găseşte numai în Coreea de Nord la nişte comercianţi şamani. Aşadar acel parfum e un fel de otravă dulce care te subjuga… Oare de aceea o iubeam atât de mult? Iubirea asta îmi orbea fiecare simţ şi mă umilea cumplit. Nici măcar nu puteam spune cu certitudine dacă era vorba despre iubire sau despre o obsesie pur hormonală. Frumuseţea angelică a chipului ei mă paraliza de fiecare dată, ochii ei negri îmi sorbeau tot sufletul că într-o capcană cu adevărat veşnică şi fără scăpare. Dar iubirea ei era cum nu se poate mai dulce, o otravă letală cu gust de antidot.

În fiecare dimineaţă mă trezeam plin de gândurile ei ca şi când am fi vorbit o noapte întreagă la telefon deşi eram ferm convins că nu era aşa pentru îşi ţinea mereu telefonul scos din furcă de teamă să nu o sun la ore necuviincioase. Orele treceau greu fără ea, dar treceau şi mă bucuram că nu aveam multe oi de numărat până la ivirea zorilor.

Acei cinci ani interminabili s-au încheiat şi ne-am căsătorit. Nu-mi puteam crede simţurilor. Visul meu de a o avea a explodat în noaptea nunţii şi mă speria cumplit gândul că m-ar putea privi ca pe un adolescent care şi-a petrecut o mare parte din ani cu poza ei în mână şi cu planul concret de abstinenţă lipit pe oglinda de la baie. Din fericire mi-a înţeles pornirile deloc răbdătoare sau romantice şi s-a făcut părtaşă la jocul meu erotic şi (în sfârşit) legal. Eram împreună şi asta mă făcea să mă simt împlinit…
Toate astea s-au întâmplat pe când abia terminam facultatea. Eram încă necopt şi nu creierul era acela care lua deciziile, în general. Pentru că fiecare dimineaţă începea, nu cu micul dejun, ci cu o partidă zdravănă de amor, nu mă puteam vedea decât lângă ea, lângă Cho Hee – numele ei înseamnă frumuseţe şi bucurie şi se îmbină superb cu chipul personalităţii ei. Pur şi simplu nu puteam respira fără ea.

Părinţii noştri habar nu aveau că ne-am căsătorit, de fapt nici nu ştiau că avem o relaţie. Chiar nu ne păsa de asta. Ne aveam unul pe celălalt şi asta era de ajuns. Făceam dragoste de fiecare dată când ne priveam. Nu-mi puteam explica ce anume mi-a făcut de simţeam că înnebunesc de dorinţă în fiecare moment. Devenise soţia mea, iar eu nu puteam înţelege nicicum termenul de soţ. Ştiam doar că trebuie să-mi caut urgent o slujbă pentru a o întreţine, dar nu ştiam să fac nimic. Eram imatur şi prea îndrăgostit ca să pot gândi limpede. Îmi găsisem totuşi – cu greu şi cu multe bătăi de cap – un post de patiser. De fapt eu doar vindeam produsele. M-am obişnuit rapid cu mirosul de copt şi îmi simţeam în permanenţă creierul duhnind a plăcintărie. Dar ce mai conta? Aveam de întreţinut şi de iubit o nevastă coreeană şi nu încăpea nici o îndoială că ăsta era destinul meu. Nevastă coreeană…

Câştigam foarte puţin, dar ne descurcam. Trăiam din iubire şi din plăcinţelele pe care i le aduceam seara acasă.

După un timp Cho a rămas însărcinată. Vestea a venit ca un pumn în stomac: urechile mi-au ţiuit puternic, stomacul mi s-a strâns ca o umbrelă şi transpiraţia a început să curgă şiroaie pe tot trupul. “Însărcinată?! Dar când s-a întâmplat asta?”. Oare de ce eram aşa de surprins? Făceam dragoste în fiecare zi şi nu prea ne plăcea să ne protejăm. Trebuia să se întâmple şi minunea, nu? Am îmbrăţişat-o zâmbind, dar mintea mea stătea pe un butoi cu pulbere acum. Şi ea era la fel de speriată.” Un bebeluş? Ce să facem noi cu un bebeluş?”

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.