나는 한국 을 사랑합니다- I love South Korea!

I-love-South-Korea-wallpaperÎmi cer iertare, dragii mei, pentru absenţa îndelungată de pe blog! Am revenit cu forţe proaspete şi cu idei grandioase. Vă mulţumesc pentru înţelegere :).

În tot acest timp am fost ocupată cu pasiunea mea pentru Coreea de Sud şi cu învăţarea alfabetului Hangeul. Da, învăţ coreeană, studiez despre Coreea şi îmi învăţ copiii să vorbească şi să gândească în coreeană. Motivul…? Ei bine, pe lângă pasiunea pe care o am pentru cultura lor atât de fascinantă mai există şi dorinţa de a vizita Coreea de Sud cât mai curând posibil. Există şi posibilitatea de a ne stabili acolo, însă acest detaliu este încă incert întrucât nu am tatonat terenul până acum şi nu ştim la ce să ne aşteptăm pe pământurile sud- coreene. Ştim “din auzite” că locuitorii Coreei sunt foarte drăguţi cu străinii şi că sunt foarte ospitalieri, ştim că mâncarea lor este extrem de picantă şi de sărată şi că în afară de acest aspect ei mănâncă sănătos… din anumite puncte de vedere :). Ştim de asemenea că viaţa în Seoul nu este chiar atât de costisitoare şi că salariile sunt satisfăcătoare. Ştim că străinii care vorbesc fluent Hangeul sunt priviţi cu admiraţie de către coreeni şi sunt respectaţi pentru perseverenţa în învăţarea unei limbi atât de… neobișnuite. Ştim de prăpastia dintre cultura noastră şi cea coreeană însă şi ei ştiu asta şi nu au aşteptări irealiste în ceea ce ne priveşte. Sunt răbdători și au dorința de a ajuta în familiarizarea cu obiceiurile coreene, cu învățarea limbii, cu adaptarea la stilul lor de viață și cu inițierea in viața socială.

Ei bine, Coreea este minunată şi are o istorie plină şi frumoasă, însă doresc să cunosc această țară personal şi apoi să ne decidem dacă dorim să ne stabilim acolo. Diferenţa de cultură şi de gândire nu poate fi o piedică în calea împlinirii visului meu de a trăi printre coreeni, iar limba lor este frumoasă, logică şi relativ uşor de învăţat dacă pui dedicare şi iubire în studiul ei.

Prima mea iubire este Japonia însă a locui acolo nu este chiar atât de simplu…şi nici în siguranţă din punctul de vedere al catastrofelor naturale. Însă Coreea este pe aceeaşi lungime de undă cu noi, este mai vie, mai caldă şi mai primitoare.

Acestea fiind spuse vă îmbrăţişez cu drag şi vă mai ţin la curent cu noutăţi!

În momentul în care voi fi în avion spre Coreea de Sud voi publica noutăţi şi fotografii. 🙂

Fiţi binecuvântaţi!

Să ne clădim Imperiul numit FAMILIE!

moma-monet-couple_57276_990x742Când am aflat că o căsnicie nu se clădeşte pe sentimente mistuitoare ci pe voinţă, renunţare la sine, respect şi implicare, eram deja într-o criză personală şi plină de regrete. Au fost momente în viaţa mea de soţie în care am regretat momentul deciziei de a mă căsători. Am suferit pentru că am vrut, am cerut şi nu am căpătat. M-am simţit nedreptăţită şi mi-am urât căsnicia. Mi-am privit soţul cu dispreţ pentru că nu reuşea să îmi îndeplinească toate dorinţele, de cele mai multe ori fiind vorba de cereri egoiste şi puerile.

Căsnicia în sine este o perioadă de creştere, de maturizare, de schimbare, de şlefuire şi uneori implică şi sentimente rănite sau orgolii călcate în picioare. Căsnicia poate crea durere uneori dacă se porneşte la drum cu ideea fantezistă de perfecţiune şi fluturi în stomac.
Dacă la începutul relaţiei cu soţul meu, amândoi ne topeam pe picioare ca lumânările când ne vedeam, după nuntă am început să ne cam vedem defectele.
Bineînţeles că soţul meu a observat că atunci când mă trezesc nu sunt fardată şi coafată gata, apoi a văzut că până la pielea mătăsoasă fără păr trebuie să treacă un pic de timp ţepos până când epilatorul să îşi poate face treaba, şi-a dat seama că umărul nu îmi mai miroase tot timpul a Prêt à Porter ci mai degrabă a mâncare. Din câte mi-a spus, aceste detalii nu au fost chiar înfricoşătoare, dar le-a observat. Eh, ce să-i faci… face parte din realitate. Dar au venit şi zilele în care m-am trezit gata nervoasă, momentele în care am urlat după un timp personal numai cu mine şi cu ideile mele, zilele în care aş fi vrut să fiu la o bibliotecă şi să pierd vremea printre cărţi decât să fac mâncare, curăţenie şi… din nou mâncare. Aceste detalii au fost cam supărătoare… Soţul meu a suferit şi el după câteva momente de „burlăcie”, de stat cu orele în magazinul cu instrumente muzicale fără ca eu să-l sâcâi mereu (mai aaaiiii?! ), de mâncat nesănătos, de minunatele lui plimbări cu căştile pe urechi ascultând trupele preferate etc.

Ne-am dat seama că ne înghiţeam unul pe altul şi ne distanţam cumplit. Ne iubeam, însă zidul de intimitate individuală crease separare.

A trecut un timp în care supravieţuiam împreună doar cu ideea că ne dorim să fim fericiţi unul cu celălalt şi nu separat. Şi am reuşit! Suntem fericiţi împreună!
A existat un fir sinusoidal, am simţit abisul şi apoi înaltul cerului, dar am reuşit! Prima şi cea mai importantă armă a fost rugăciunea, legătura cu Cel care ne-a unit. Apoi a venit comunicarea brută, sinceritatea deplină şi iertarea reciprocă.
Am renunţat la a mai cere şi am hotărât să îi ofer mai mult: timp petrecut, mângâieri, cuvinte de încurajare şi complimente. Am continuat să am grijă de mine și de aspectul meu fizic tocmai pentru că nu doream că viaţa noastră intimă să fie afectată în vreun fel. Soţul meu a început de asemenea să fie romantic, atent, mai practic în iubirea pe care mi-o poartă şi mai ales a început să mă susţină necondiţionat.

Lucrurile au intrat pe un făgaş bun pentru că amândoi am fost decişi să ne transformăm căsnicia într-o binecuvântare şi pentru că am apelat la Dumnezeu. Dacă renunţăm la dorinţele şi atitudinile egoiste avem de câştigat din partea partenerului mult mai mult decât am putea cere.
Cine ar fi crezut că după şase ani de căsnicie voi avea un soţ îndrăgostit până peste urechi, o familie fericită (cu bune şi cu mai puţin bune), doi copii superbi (şi alţi doi în registrul personal al soţului meu :)) ) şi o încredere în sine atât de binefăcătoare?
Totul se rezolvă în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin studiul Bibliei (locul perfect de unde să îţi iei sfaturile pentru a avea familia fericită) şi cu dorinţa ambilor parteneri de a munci umăr la umăr pentru construirea acestui imperiu numit familie.

‘Show me love… mom!’

love momSă ai copii e de departe cel mai frumos miracol care se poate întâmpla oamenilor. Sentimentul de a fi martor al acestui miracol ne transformă pur şi simplu, ne schimbă viaţa şi nu ne mai îngăduie să fim egocentrici, egoişti şi iresponsabili. Să ai un copil e minunat… Să ai doi sau mai mulţi copiii este deja mostră de iubire cerească! Dumnezeu ne-a dat doi copii perfecţi, frumoşi, inteligenţi,minunaţi, aşa cum este copilul fiecărui părinte. Ne-am dat seama că de la copiii noştri învăţăm cum să iubim şi cum să arătăm asta. Ei au nevoie de iubire ca de aer! Și noi la fel, nu-i așa? Fetiţa mea, Almira, m-a învăţat cum să îmi exprim iubirea prin cuvinte alese şi prin gesturi pe care eu nu le aveam in dotare. În familia în care am crescut eu, gesturile de afecţiune nu existau. Am trăit într-o familie în care mama și cu tata se sărutau de două -trei ori pe an (zile de naştere, sărbători de iarnă) ,nu îi vedeam niciodată îmbrăţişaţi pe canapea la Tv ci stăteau unul lângă altul ca la cinema, nu am primit prea multe îmbrăţişări sau mângâieri din partea lor… sau cel puţin nu îmi amintesc. Am fost crescută cu mâncare, apă, îmbrăcăminte, şcoală şi… câteva discuţii la adolescenţă. Era de la sine înţeles că nu voi avea prea multă afecţiune de împărţit celor din jurul meu. Dar Dumnezeu mi-a schimbat viaţa chemându-mă la El, mi-a oferit El dragoste, mi-a dat şi un soţ care să mă iubească așa cum sunt, apoi mi-a dăruit doi copii care mă iubesc la rândul lor necondiţionat… În jurul meu plutește iubirea, o pot vedea, o pot atinge chiar.

Apoi, deşi iubeam cu inima arzândă familia pe care Dumnzeu mi-a dăruit-o, nu reuşeam să îmi exprim iubirea prin mângâieri, timp petrecut, cuvinte clare de apreciere şi familia mea a simţit asta, în special fetiţa mea. A început să îmi spună ‘Bebec, mami!’ când încă avea un anişor şi jumătate, apoi a mai crescut şi ‘bebec’ s-a transformat în ‘te iubesc’ însoţit de o mângâiere pe mână, iar mai târziu au început ‘te iubesc’-urile cu mai mult entuziasm şi bucurie plus câte o sărutare pe mână sau pe obraz. Toate gesturile ei de afecţiune m-au făcut să realizez că nu îi ofeream suficient şi am început să îi spun mai des cât de mult o iubesc, să o mângâi (uneori mecanic şi neîndemânatic), să îi cânt cântecele care îi plac ei şi să o întreb dacă se simte fericită. Am observat că e din ce în ce mai fericită și că zâmbetul ei înflorește tot mai mult. Apoi a venit pe lume şi frăţiorul ei, Daniel. Băiețel, mămos, plângăcios şi nu vroia să stea decât cu mine! A fost musai să-i arăt iubire prin mângâieri şi cuvinte frumoase pentu că simţeam că vrea să îmi audă mereu vocea şi să mă simtă lângă el. Apoi a mai crescut şi el şi a început să vină la mine şi să îşi pună obrazul pe mâna mea sau în poala mea, pe pieptul meu atunci când îl ţineam în braţe şi să îmi arate în fel şi chip că mă iubeşte. În felul acesta am învăţat că membrii familiei mele au câte un rezervor de iubire care trebuie menţinut mereu plin ca ei să fie cu adevărat fericiţi. Am mai învăţat de asemenea ca aceleaşi gesturi de iubire de care au nevoie copiii mei sunt de prisos şi soţului meu ca să fie fericit şi sănătos emoţional. Ca mamă şi soţie trebuie să ştiu să arăt dragostea din inima mea, nu doar să o simt. Dragostea trebuie sa vorbească, să mângâie și să ofere totul!

Copiii mei m-au învăţat să îmi exprim iubirea şi asta mi-a salvat familia, m-a ajutat să văd că nimic nu funcţionează fără iubire, nici relaţia cu Dumnezeu, nici cea cu oamenii. Iubirea este mai presus de toate.

My Letter to you… Memories…

Love-letter1-1024x840Mă gândesc, iubitul meu, că nu ne-am mai scris scrisori de foarte mult timp… de câţiva ani… Îmi este dor să te redescopăr, să îţi ating din nou obrazul fin de băiat, să îţi simt căldura pleoapelor şi fineţea lor atât de frumoasă, să te privesc pe tine… băiat de 21 de ani. Mi-e dor de începutul relaţiei noastre când eram încă ‘ciudați’ şi credeam că le ştim pe toate, când simțeam că tot Bucureştiul e al nostru.

Îmi aduc aminte cum mă îndrăgosteam de tine tot mai mult cu fiecare atingere a mâinilor noastre şi cu fiecare film pe care îl vedeam împreună la Cinema (cu ultimii bani de chirie), cu fiecare zâmbet al tău şi cu fiecare ‘iubițicu meu’ pe care îl rosteai. Eram topită după tine! Ştii asta, nu?

Îţi mai aduci aminte serile reci de octombrie când ne plimbam de mână până la ghereta cu kebab la chiflă şi când te uitai amuzat la acei doi turci care se ciocneau unul de altul când se uitau la mine :))))? Îţi mai aduci aminte? Sau când am fost la concertul ‘Muse’ şi nu am reuşit să sărim gardul pentru că eu aveam tocuri; am rămas în spatele gardului cocoţaţi pe o bancă împreună cu Teo. Concertul a fost extraordinar de acolo. Am trăit un sentiment de nedescris! Îţi aminteşti când am mâncat fiecare câte o ciocolată Africana pe bancă în parc, la 3 noaptea, dârdâind de frig şi cu nasurile congelate? Un alt moment special a fost atunci când ne-am cumpărat bilete pentru ‘Star Dust’ şi toţi am primit locuri împrăştiate peste tot în sală :))) … am hotărât să stăm ghemuiţi pe scările de lângă scaune numai să fim împreună şi să vedem filmul. Teo s-a distrat atunci :)). A fost aşa de fain… şi romantic :D. Atunci mi-ai zis că eu sunt steluța ta; şi acum îmi mai spui asta dar știu că te gândeşti la masa de gaze numită stea :)). Sau când am fost la ‘Super Bad’, cu Teo şi cu Alex… Cât am mai râs!

Avem enorm de multe amintiri preţioase care mă fac să regret momentele când am încetat să mai fiu recunoscătoare pentru tine şi pentru câte am trăit împreună… pentru toată aventura!

Am fost iubiţi până în ziua nunţii când am devenit o singură fiinţă, o singură durere, un singur sărut, o singură şi strânsă legătură. În timp am devenit tată şi mamă, uneori am fost bărbat şi nevastă, dar mereu am rămas una. Niciodată nu am încetat să ne iubim, chiar dacă noi ne-am mai schimbat şi ne-am cam băbăcit. Mi-am promis că te voi iubi şi te voi săruta până se va distruge ultima proteză pe care o voi avea. Şi am să mă ţin de cuvânt!

Au venit peste noi şi încercări grele, am trecut prin ele cu chin şi uneori cu nervi dar în final am atins biruinţa. Am fost martori la miracole mici şi mari, am văzut mâna lui Dumnezeu cum ne măsoară cărările şi le netezeşte, am simţit cum El a pus în pântecele meu o parte din fiinţa ta şi astfel a creat un miracol… apoi încă unul… Am născut cei doi copii cu durere, fără medicamente sau injecţii şi ai fost atât de mândru de mine! Mi-ai spus asta imediat după ce am născut-o pe fiica ta… Ai fost atât de entuziasmat încât ai început să-mi faci toate capriciile, să îmi cumperi tot ce doresc. Apoi ai mai trecut o dată prin asta când l-am adus pe lume pe fiul tău… Atunci mi-ai cumpărat un trandafir roşu şi mi-ai zis din nou că eşti tare mândru de mine. Eşti un bărbat atât de atent şi sunt mândră să fiu soţia ta. Te ador!

Eşti într-adevăr mai mult decât merit, mi-ai dat mai mult decât am cerut şi mă iubeşti chiar şi acum după 5 ani de căsnicie… după ce ţi-am mâncat urechile cu ţignalul meu de nevastă şi după ce ne-am încărunţit unul pe altul :))).

Te iubesc atât de mult şi sunt convinsă că mai avem destui ani la dispoziţie să ne uităm la filme animate sau la ‘Jumong’… până în zori, să stăm pe întuneric ascultând chillout music și ‘Depeche Mode’, culcați in pat cu picioarele ridicate pe perete şi râzând până la refuz din nimicuri, să povestim despre perioada glorioasă din Bucureşti când ne-am cunoscut, ne-am plăcut şi te-am scos la o îngheţată la ‘Sherif’s ‘… în noiembrie pe ger :)), să ne recitim emailurile cu care ne-am cucerit unul pe celălalt, să ne uităm în oglindă şi să ne numărăm cele câteva fire de păr alb care ne-au ieşit din cauza copiilor :)).

Mai avem timp de trăit împreună şi de mâncat prăjitură roşie la Kaufland. Mai avem ani de discuţii interesante la 2 noaptea în timp ce tu îţi pregăteşti un sandwich gigant ticsit cu telemea şi cu roşii. Mai avem timp!

Te iubesc, Florin Mîndra!

My everyday luxury :D

În vâltoarea fiecărei zile îmi găsesc adăpost în mâna lui Dumnezeu, în zâmbetele atât de frumoase ale copiilor mei şi în îmbrăţişările soţului meu.

Pot spune că nu am cunoscut niciodată atâta fericire adunată într-o singură clipă. Nu am foarte mulţi bani, nu merg la nici măcar o petrecere, nu am cele mai trendy haine, nu port pantofi cu toc (îi detest, îi simt ca pe nişte copite de ţap), nu îmi îmbrac copiii în funcţie de preferinţele mămicilor din parc (acele “binevoitoare” care pot ghici sexul bebeluşului după hăinuţa roz sau albastră), nu beau Cola, nu fumez, nu beau alcool, nu mai beau cafea deloc, nu înjur de dragul cool-ului, nu mă fardez în fiecare zi, mă îmbrac în funcţie de nevoile şi gusturile (strict) proprii… şi totuşi sunt atât de fericită.

Îmi educ viaţa şi gustul de a trăi în fiecare zi. Există doar un (singur) criteriu după care îmi conduc trăirile: “What would Jesus do?” Aşadar, nu văd motivul pentru care aş satisface în vreun fel, fie chiar şi foarte puţin, standardele bolnave ale societăţii.

Locuiesc la etajul şase şi ador să-mi petrec dimineţile lăptoase împreună cu soţul meu, savurând câte un ceai de mentă pe balcon. De acolo putem observa cu uşurinţă cerul, ne putem ruga liniştiţi, putem simţi mai bine răcoarea vântului de dimineaţă. Mommy and daddy time este un buchet de momente relaxante şi plăcute şi îl savuram în tihnă chiar dacă ştim că foarte curând vom auzi din camera copiilor plânsul deşteptător al lui bebe Daniel şi mami!!!- ul insistent, repetitiv al Almirei. Gata! Ziua a ÎNCEPUT.

Micul dejun e atât de delicios când îmi văd soţul alergând după fiica lui cu bolul plin ochi de cereale, nuci, miere şi lapte, iar ea… fiica lui, o micuţă şi îndărătnică “Mîndra”, fuge repede repede şi se ascunde în spatele meu. Tati se enervează niţel, fiica râde, apoi tati o ia în braţe şi o gâdilă până când pe mami o dor urechile din cauza ţipetelor şi a râsetelor stridente pe care le pot auzi chiar şi vecinii din blocul alăturat. Micuţul Daniel îşi priveşte sora râzând în hohote şi îşi mănâncă zgomotos, plin de firmituri, biscuitele cel umed şi fărâmicios. O dimineaţă ca oricare alta: fericită şi plină de umor.

Ziua se inundă de agitaţie, responsabilităţi plăcute, obositoare, pregătitul prânzului, apoi plimbările în parc, plânsul şi datul cu funduleţul de pământ atunci când trebuie să plecăm din parc (mai ales când părăsim topoganul), întoarcerea în bârlogul “Mîndra”, băiţă fetiţă, băiţă bebe, papa bebe, papa şi lapte fetiţă… somnnn până dimineaţă când aventura va începe din nou cu alte provocări dar cu aceleaşi trăiri pe care le iubim şi le numim simplu binecuvântări de Sus.

Viaţa pe care i-am închinat-o lui Isus este cu mult mai preţioasă şi mai plină decât orice “libertate”, “fericire”, “plăcere”, “normalitate” de turmă pe care am trăit-o în trecut. Aşadar… ziua… noaptea… şi oricare moment din viaţă îmi este condus cu pricepere de Creator, de Dumnezeul pe care îl iubesc atât de mult… şi dacă vin momente mai puţin fericite, ele se evaporă imediat ce ridic rugăciuni către Tata. Eu cred că merită din plin să fiu numit copilul lui Dumnezeu şi prietenul lui Isus!

Jesus is Lord!

Peace!