Mă doare, Tată!

yeshua_adulterous_woman

Cu chipul strâmb în căluşul palmei Tale
Plâng dezastrul încarnat în scutecul murdar al veacului
Şi mă-mbujorez de plâns, de durere, de mânie!
Strâng cu dinţii slova de credinţă, o înghit,
Ca nu cumva teama şi dezgustul, ura omenească,
Să mă fure, să mă depărteze, să mă rupă
De lumina şi de palma Ta!

Şi în plânsul meu murdar, nedrept,
Murmur disperat, urlu surd, cânt durerii imn de moarte
Şi m-aplec umil, pun genunchii rupţi ‘naintea Ta!
Strig în lacrimă iubirea-Ţi plină de balsam, o cerşesc,
Căci n-o merit, nu am dreptul, nu sunt demn
Să o capăt fără plată, să o gust, să o am a mea,
Dar Tu m-ai plătit pe veci, deja!

Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor…

th… nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre!

iertá (iertát, át), vb. – 1. (Înv.) A cruța. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace

“Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. (Mat.6:15)
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. ” (Evrei 4:15,16)

Dacă nu iertăm, nu suntem iertaţi! Este foarte periculos să ne rugăm Domnului rugăciunea „Tatăl nostru” şi să îi cerem să ne „ierte greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” pentru că de cele mai multe ori suntem robii propriilor fărădelegi, de multe ori nu vrem să iertăm. Gândiţi-vă câtă putere au cuvintele noastre rostite şi cât sunt de auzite rugăciunile noastre! Dacă nu iertăm greşiţilor noştri rămânem cu miile de păcate săvârşite neiertate. This is a big deal!

Eu am fost presată printr-o sită măruntă pentru că am refuzat să iert, să cer iertare oamenilor cărora le-am greşit şi să mă supun Legii Domnului. Am sângerat spiritual şi am purtat povara păcatelor cu urlete de durere. Greşiţii mei au fost într-adevăr cu vină însă şi vina mea înaintea Domnului e mare în fiecare zi. Dacă El iartă fărădelegea mea, eu de ce nu îmi pot ierta datornicul? De ce nu caut binele lui aşa cum Tatăl meu îmi vrea binele? De ce nu mă supun voii Lui? Călcarea Legii Lui înseamnă nesupunere şi răzvrătire iar eu asta am făcut. Am crezut că sunt îndreptăţită să îmi urăsc răufăcătorii. Dar eu am uitat de cuvintele lui Yeshua prin care ne porunceşte să binecuvântăm pe cei care ne blesteamă, să iubim pe cei care ne urăsc, să iubim pe vrăşmaşii noştri. Am refuzat să mă supun poruncilor Lui…

De multe ori am ales să îmi arunc datornicul în temniţă chiar dacă Stăpânul meu mi-a iertat de atâtea ori datoria imensă. Care a fost rezultatul acestei răzvrătiri? Ei bine, viaţa mea spirituală a devenit un jug greu de purtat, ispitele stăteau la rând în fiecare zi, iar relaţia mea cu Yeshua a fost tot mai distantă, rece iar apoi supărător de absentă. Suferinţa îmi apăsa existența cumplit, Tatăl meu părea atât de departe şi eu aveam deja gânduri de a renunţa la viaţa cumplită de credinţă. Yeshua îmi promisese un jug bun şi o sarcină uşoară, iar eu simţeam că mă sleiesc de durere. Promisiunile Lui nu mai păreau la fel de valabile…

După un timp îndelungat am înțeles că trebuie să iert cu adevărat greşelile celor care m-au rănit, să ALEG să iert, să uit, să şterg cu buretele. A fost cumplit de greu şi încă mai este. Iertarea vine greu atunci când durerea provocată a lăsat urme adânci, răni sângerânde, şocuri spirituale… Dar de dragul lui Yeshua şi cu ajutorul Lui putem renunţa la sine, putem iubi pe cel care ne-a măcelărit psihic şi emoţional. Se poate, iar eliberarea pe care iertarea o oferă este ca un balsam vindecător peste o rană dureroasă. Inima reînfloreşte!

Există momente când rugăciunea mea este tăcută, tac înaintea Domnului meu şi el îmi cercetează inima. Plâng înaintea Lui şi nu îi pot spune nici măcar un cuvânt. Ştiu că El este lângă mine, îmi închide rănile, îmi dă putere să iert şi mă iartă. El iartă când eu iert, El vindecă când eu renunţ la răzbunarea mea, El îmi şterge lacrimile atunci când nu îmi caut binele propriu ci pe cel al celor care mi-au greşit.

Iertarea este vitală, este eliberatoare, este dovada de iubire faţă de oameni şi faţă de Cel care ne-a iubit mai întâi şi s-a dat pe Sine, este renunţarea la sine şi dărâmarea zidului dintre rugăciunea noastră şi urechea Tatălui.

Cât despre cei care au făcut rău şi nu s-au căit, nu au cerut iertare… păcatul lor rămâne strict între ei şi Dumnezeu, iar eu am fost eliberată. Doamne binecuvântează-i, fă-le bine şi arată-le calea care duce la viaţă! Amin!

Consecințele abandonării iudaismului lui Isus

Faptul că Iisus a fost evreu este una dintre axiomele explicite ale Bibliei. Totuși, implicațiile nu au fost asumate în teologia creștină. Schimbarea zilei de odihnă a venit în urma unui abandon al originii lui Iisus. Nu a fost însă singura schimbare. Unele au avut consecințe inclusiv pe plan politic. Holocaustul a fost una dintre acestea
„Creștinii au uitat de faptul că Iisus a fost evreu”, potrivit scriitorului James Carroll. Iar acest lucru, în opinia sa, are consecințe grave. Caroll este cel mai bine vândut autor New York Times și câștigătorul Premiul Național de Carte. În Christ, Actually: The Son of God for The Secular Age a încercat familiarizarea creștinilor cu iudaismul lui Iisus. Carroll, de formație catolică, discută efectele negative ale ignorării tradiției religioase a lui Iisus și modul în care creștinii de astăzi ar putea recupera aspecte care permit o înțelegere mai exactă a contextului în care a trăit Iisus.
Iisus s-a născut și a murit evreu

Într-un interviu RNS, Jonathan Meritt l-a abordat pe Caroll, încercând să afle cât de profundă a fost aderența iudaică a lui Iisus. Autorul bestseller-ului consideră că spre deosebire de ceea ce se crede la nivel popular, Iisus nu doar că s-a născut într-un mediu iudaic, dar nici nu a avut intenția eludării legilor evreiești, așa cum mulți dintre teologi consideră. Din contră, Iisus chiar a insistat asupra acestora, chiar dacă a fost în dezacord cu alții în ceea ce privește sensul și aplicabilitatea lor în anumite contexte sau împrejurări diferite.

Mai mult decât atât, susține Caroll, creștinismul timpuriu a apărut ca o ramură a iudaismului. A fost necesară distrugerea templului de la Ierusalim de către armatele romane pentru a surveni o criză a credinței care să împingă gruparea creștină să se detașeze tot mai mult de religia mamă. Însă, spune Caroll, acest aspect a intervenit gradual, ruptura dintre Sinagogă și Biserică desăvârșindu-se în timpul împăratului Constantin cel Mare. Odată cu preluarea clientelei păgâne, creștinismul și-a schimbat în mod fundamental gândirea, dar și orientarea. Breșa deschisă după moartea apostolilor s-a transformat în prăpastie. În aceste condiții, divorțul de iudaism a venit în mod natural.
Două milenii de ignorare a iudaismului lui Christos

De aici au derivat și consecințele pe care creștinismul le înregistrează și azi în raport cu „fratele său mai mare”, după sintagma utilizată de papa Ioan Paul al II-lea. S-a conturat treptat imaginea unui Iisus aflat în adversitate cu întreg sistemul religios evreiesc. De aici și până la delimitarea creștinismului de tot ceea ce purta amprenta evreiască nu a mai fost decât un pas.
Caroll adâncește problema și insistă asupra faptului că cea mai importantă consecință a „amneziei” cu privire la origini este că adepții creștinismului au început să îi considere pe evrei ca dușmani nu numai ai Bisericii, ci ai lui Dumnezeu. Drept urmare, anti-iudaismul religios s-a transformat, de-a lungul secolelor, în antisemitism rasial.
Această permutare fatală nu este asumată integral nici măcar astăzi în țări cu veche tradiție creștină. De aceea se preferă perceperea Holocaustului ca o afacere germană, mai degrabă decât una preponderent creștină. Însă, o analiză profundă a antisemitismului indică faptul că acesta nu a fost o creație originală a Germaniei lui Hitler, ci el a apărut pe terenul antievreiesc cultivat de biserica creștină de-a lungul multor secole. Practic, pentru Caroll, creștinismul și-a definit evoluția dincolo de iudaism, fapt care a dus la secole de antisemitism ce au culminat cu Holocaustul.
Antisemitism creștin?

Deși, la prima vedere, antisemitismul și creștinismul par să fie incompatibile (primul fiind construit pe ură, cel de al doilea pe dragoste față de aproapele), de-a lungul secolelor, contribuția multor teologi creștini la geneza urii față de evrei rămâne ca o pată pe trecutul istoric al religiei fondate de Iisus Christos.
Culpabilitatea creștină, din acest punct de vedere, este indiscutabilă. Cu atât mai mult cu cât, unele biserici creștine chiar au fost complice programului de exterminare a evreilor din al Doilea Război Mondial, dacă nu prin participare directă, prin pasivitate și indiferență. Literatura de specialitate a adus suficiente dovezi în această privință. Într-o abordare amplă, autorii cărții The Holocaust and the Christian World, demonstrează cum germenii urii față de evrei au încolțit în aproape toate confesiunile creștine. Acuzația de deicid era printre cele mai prezente.
Nici măcar acele orientări teologice care își propuneau reîntoarcerea la origini a creștinismului nu au reușit să „evadeze” din logica antisemitismului. Un exemplu concret îl constituie Martin Luther. Reformatorul german era convins că toți evreii se vor întoarce la varianta creștină propusă de el. Eșecul înregistrat l-a determinat să scrie un pamflet care a reactivat antisemitismul în Germania. Broșura s-a regăsit mai târziu în propaganda lui Hitler.

Consecințe pe termen lung

Ceea ce invocă Caroll și a fost exprimat în realitatea istorică poate genera o multitudine de întrebări. Ar fi putut fi și altfel? Și atunci de ce nu a fost? Problema este complexă și nu poate fi rezumată doar la răspunsuri unilaterale. Cu siguranță, clivajul care a apărut între creștini și evrei este direct responsabil pentru evoluția ulterioară a evenimentelor. Însă, dincolo de acesta au intervenit factori politici, economici și umani care pot explica sinuozitatea relațiilor dintre creștinism și iudaism. La acest fenomen a contribuit și supralicitarea anumitor texte biblice ale Noului Testament care păreau să sugereze și să justifice necesitatea unei breșe totale între cele două sisteme religioase. S-a pierdut din vedere că Iisus a fost evreu și s-a raportat într-un mod reformator și nu distrugător față de religia iudaică.

După două milenii se pot evalua pierderile. Dincolo de tragediile prin care evreii au fost nevoiți să treacă, creștinismul își trăiește propria sa dramă, una care este dată de insuficienta cunoaștere a propriei istorii și ignorării originii. Și, totuși, „nu poţi să fii un adevărat creştin, dacă nu recunoşti rădăcina ta ebraică.” Constatarea făcută de actualul Suveran Pontif nu ne poate lăsa pe indiferenți. Miza ei este profundă, fiindcă obligă la o întoarcere la origini. Nu religia lui Christos a fost vinovată de soarta ulterioară a evreilor, ci modul greșit prin care urmașii lui Iisus au înțeles să se raporteze față de cei cu care împărțeau multe aspecte comune. Problema este însă extrem de spinoasă. O recunoștea și papa Francisc atunci când eticheta dialogul între creștinism și iudaism ca un „cartof fierbinte”. Complexitatea fenomenului este dată de faptul că acest clivaj care s-a produs în timp a generat o sumedenie de contraste între cele două religii, sedimentând aspecte în tradiția creștină care au apărut din dorința de a mări distanța față de mediul evreiesc.
http://semneletimpului.ro

Sunt scandalizat, stimabile!

Filă din jurnalul unui… nedumerit

Aici, în lumea noastră, în umbrele secolelor trecute şi în viitorul cam scurt şi neclar, privim împreună cu ochi umezi de căprioară şi cu mintea plină de idei absurde la… NIMIC. Sperăm la un TOT măreţ şi facem un imens… nimic. Eh, oricum nu sunt singurul individ care ştie lucrul acesta şi nici ultimul care o va spune. Şi până la urmă… ce pot face eu singur? Timpul umanităţii stă îmbâcsit cu mult prea mulţi neînsemnaţi/singuratici pentru a (mai) face ceva.

Şi trăiesc. Trăiesc ghidat de instincte care mă inundă de extaz, de gânduri care îmi construiesc propria lume, cărămizile propriului regat, minciunile perfecte în care mă îmbrac zilnic. Dar sunt şi zile în care mă întreb înfricoşat dacă ştiu ce fac, dacă sunt sigur că e mai bine să-mi impun… sa fiu orb, niţel ignorant… Oare sunt realmente orb? Sufletul meu ştie alearga la Dumnezeu atunci când sunt prea îngreunat de necazuri şi când ajung bătaia de joc a suferinţei. Atunci, numai atunci, am nevoie de El. Cât de repede pot învăţa să mă rog atunci când sunt în mijlocul furtunii… Însă raţiunea băţoasă, creierul nostru monstruos nu găseşte logică în Prezenţa Divină. A fost deja programat de înţelepţii veacului să respingă orice fel de învăţătură morală şi mai ales să ucidă Autoritatea Divină. Şi eu sunt unul dintre boii care se îndreaptă către abator şi care înghite lacom absurdităţile din vârful piramidei. Dar încerc să nu mă mai gândesc la asta. Mă deprimă cumplit.

Dumnezeu îmi displace pentru că e un ghimpe în coasta mea şi îmi pare că se cam bagă cu bocancii în treburile mele atât de personale. Îmi place să-L ignor, să-l bag în „cutia cu mituri”. Uneori ma simt ateu şi mi se pare extrem de confortabil să neg existenţa LUI şi fac numai ce îmi dictează… raţiunea. Cred că sunt liber în felul acesta. Cred… Cel puţin aşa mă simt.

De ce nu îmi pare rău când observ cu câtă lejeritate curg clipele pe lângă mine, goale, inutile şi prea fireşti? Nu ştiu. Pur şi simplu nu-mi mai pasă. Sunt lipsit de sentimente calde pentru că le consider slăbiciuni… şi astfel mă simt stăpan, neînduplecabil, puternic. Nu îmi pare deloc rău când lupt împotriva altora fără nici un rost. Urăsc…cu sau fără motiv, doar din plăcerea de a urî şi de a fi satisfăcut de fierbinţeala răutăţii care sălăşluieşte în mine. Îmi place.

Acuz pe oricine doresc pentru că îmi place să mă agăţ de nesiguranţă, slăbiciune şi de neadevăr. Mă încântă suferinţa altuia, ştiu că nu sunt singurul care suferă şi ar fi nedrept ca ceilalţi să se bucure de viaţă când eu îmi duc chinul negrăit într-un gunoi spiritual inimaginabil.

Folosesc limbaj împuţit, dur, obscen pentru că doar prin intermediul acestuia sunt în stare să scot în evidenţă puterea mea de zeu. În natura mea sunt un imbecil plin de ifose.
Iubesc la cel mai înalt grad posibil… să cred că pot conduce totul şi că nu sunt responsabil de absolut nimic. Idolatrizez ideea de a fi démocrate, dar mă oripilează gândul că aş putea fi învinovăţit de abuz de putere.

Ştiu că Dumnezeu ar putea exista. Asta inseamnă că El aude şi vede TOTUL, până la cel mai neînsemnat detaliu. Cunoaşte trecutul, prezentul, viitorul în de-amănuntul, dar mai ales cunoaşte inimile noastre care se găsesc înfundate de gunoiul greu al răutăţii, al urii, al lipsei de iubire şi de iertare faţă semeni şi sunt umplute până la refuz cu o putreziciune amară numită EGOism. Stai! Nu e nici o problemă! Am un gând dulce ca un fagure şi naiv (prost de-a binelea): fac fapte bune (!), din când în când şi… Dumnezeu are mila Lui! Eh, aş putea jura că funcţionează. Ofer câte o monedă (uneori două sau trei) unei biete bătrâne cerşetoare şi mă simt imediat cuprins de o satisfacţie care mă încălzeşte mai ceva decât un radiator. Sau, când face nevastă-mea curăţenia de primăvară, observ că am haine care nu se mai poartă şi mă gândesc să fac ceva pacheţele şi să le dăruiesc săracilor (uneori cu părere de rău… pentru că există şansa ca ele să revină în trend). Şi din nou aceeaşi satisfacţie, acelaşi radiator meschin. În fine, îl păcălesc pe Dumnezeu (sau cel puţin încerc) cu astfel de fapte bune şi, cu un pic de praf în ochi, El se îndură de mine şi de alţii asemănători mie, căci El e bun şi iartă.

Merg la biserică. La Crăciun şi la Paşte. Uneori şi între. Dar vreau ca pentru un aşa efort, Dumnezeu să mă ţină în puf şi să mă scutească de tot ce e rău, dezastruos, nemilos. Când însă păţesc ceva Îl înjur până îmi sar mie fulgii şi alineez toţi sfinţii de care îmi aduc aminte; îi fac şi îi dreg cu tot ce îmi vine la gură. Sunt român, român CREŞTIN şi sunt fiul unei ţări pline ochi de creştini drepţi, nu-i aşa? Nu…?

Îmi ţiuie urechile de nervi când aud de „mântuire pentru a nu ajunge în iad”. Poftim?! Mântuire (iertare, obţinerea iertării păcatelor, salvare)?! Mă duce cu gândul la pocăiţi… „nu mai am voie să fac nimic din ce imi place pentru că e păcat!” Ah, dar eu dispreţuiesc pocăiţii. Nu au voie nici să respire. Aşadar… nu am nevoie de mântuire, mă pot mântui şi singur. Merg la biserică, fac fapte bune, nu dau în cap nimanui… O viaţă am!

Deja vreau să schimb subiectul!

The beauty of prayer…

 

Este MINUNAT să meditezi la Dumnezeu, să îngenunchezi, să îţi înalţi iubirea către Cel care tyoung-woman-prayinge-a iubit încă de când erai în pântecele mamei tale. Să îţi laşi inima să vibreze sub atingerea blândă a Creatorului, să Îi simţi mângâierea, vocea caldă şi gândurile Lui pline de un tot perfect. În predarea completă a oricărui simţ Îl laşi pe El să îţi umple existenţa şi să te îmbrăţişeze cu prezenţa Lui minunată. O relaţie atât de personală cu Împăratul Universului… cu Tata…Rugăciunea nu poate fi un moment de turuială în care îţi spui păsurile, te ridici şi apoi îţi reiei activităţile. Nu. Rugăciunea este o conversaţie atât de plăcută şi de profundă între Tată şi fiu, Între Împărat şi moştenitorul Său.. O conversaţie care este încununată mereu de palma caldă a Tatălui care îţi mângâie fruntea ostenită, care îţi mai şterge câte o lacrimă, care te îmbrăţişează şi te asigură că eşti iertat, care îţi reaminteşte mereu de infinita Lui iubire faţă de noi pe care a arătat-o prin sacrificiul Fiului Său, Yeshua.

De ce Dumnezeu este cunoscut de oameni ca fiind un tiran, un judecător și atât, un Dumnezeu sărac şi sadic? De ce? El este aşa de… plin de frumuseţe, de perfecţiune, de cald, de iubire, de fericire, de milă, de dreptate, de mângâiere şi de totul perfecţiunii. El este… Tatăl meu, al nostru, al tuturor celor care Îl iubesc și care păzesc cu drag poruncile Lui.

În fiecare clipă în care îngenunchem El este (personal) lângă noi. Ştie nevoile noastre, gândurile, planurile, îngrijorările, el cunoaşte totul despre noi. Ne iubeşte! Ne vrea binele.
Dacă toţi ar dori să simtă iubirea Lui, dacă ar experimenta măcar o dată prezența Lui, totul s-ar schimba…

Infinit de bogat!

quote-luxury-may-possibly-contribute-to-give-bread-to-the-poor-but-if-there-were-no-luxury-there-would-henry-home-87172Cât de bogat poate fi un copil al lui Dumnezeu? Infinit de bogat! De ce? Pentru că fiii şi fiicele lui Dumnezeu sunt fiii şi fiicele celui mai bogat Tată din Univers!

Infinit de bogat ca să îşi ţină familia şi copiii cu cele necesare în acord cu cele scrise în Biblie şi mai ales să dăruiască INFINIT celor care sunt în nevoie, celor pe care Dumnezeu îi scoate în calea bogăţiei lui pentru a fi ajutaţi! De ce? Pentru că bogatul copil al lui Dumnezeu trebuie să fie o arteră solidă prin care Însuşi Dumnezeu să facă acele fapte pline de milă şi de ajutor si prin care Slava Lui să se vadă iar El să fie glorificat! Nu copiii lui Dumnezeu merită slavă şi cinste! De ce? Pentru că a ajuta pe cei aflaţi în nevoie şi a fi sensibil la durerea şi lipsurile lor este o roadă a DUHULUI SFÂNT care lucrează în noi. Să glorificăm Numele lui Dumnezeu pentru asta!

Ce suntem noi? Unelte de lucru în mâna Celui Preaînalt! Merităm noi cinste şi slavă pentru că ne facem datoria de unelte? Nu! De ce? Pentru că Biblia spune astfel:
Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luc.17:10)

Simplu, nu-i aşa? Aşa că nu avem motive să spunem: „Îmi eşti dator pentru că EU te-am ajutat!” Biblia nu ne permite să ne însuşim meritele lucrării Duhului Sfânt!

Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. (1Pet.1:16)

Să ne reamintim…

th (2)Copiii lui Dumnezeu nu pot urî, nu pot blestema, nu pot necinsti numele lui Dumnezeu, nu pot face nici o faptă a întunericului. Nu pot arăta, simți, mirosi, vorbi și iubi așa cum o fac aceia care nu îi aparțin lui Dumnezeu, așa cum o face firea pământească. Aşadar, prin ce îi veţi cunoaşte pe aceia care sunt într-adevăr copiii lui Dumnzeu? Biblia spune că îi vom cunoaşte după ROADELE LOR. Roadele Duhului Sfânt care locuieşte în noi nu sunt aceleaşi, nici măcar asemănătoare care roadele firii pământeşti.
Un copil al lui Dumnezeu

Nu înjură :
Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. (Efes.5:4)
Nu aruncă blesteme:
Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi, şi nu blestemaţi. (Rom.12:14)
Nu este mândru:
Când vine mândria, vine şi ruşinea, dar înţelepciunea este cu cei smeriţi. (Prov.11:2)
În gura nebunului este o nuia pentru mândria lui, dar pe înţelepţi îi păzesc buzele lor. – (Prov.14:3)
Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii. – (Prov.16:18)
Mândria unui om îl coboară, dar cine este smerit cu duhul capătă cinste. – (Prov.29:23)

Nu comite adulter: Să nu preacurveşti. (Exod.20:14)
Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” (Mat.5:27)
… Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; (Mat.19:18)
Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” (Marc.10:19)
Ştii poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” (Luc.18:20)
De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice altă porunca mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Rom.13:9)
Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. (Iac.2:11)

Nu minte, sub nici o formă:
Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. (Ioan.8:44)
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. (Exod.20:16)
Niciunul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” (Zah.8:17)

Nu este iubitor de bani:
Apoi le-a zis: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu sta în belşugul avuţiei lui.” (Luc.12:15)
Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţa şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. (1Tim.6:10)

Nu bârfeşte:
Să nu umbli cu bârfe în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sunt Domnul. (Lev.19:16)
Cine ascunde ura, are buze mincinoase, şi cine răspândeşte bârfele este un nebun. – (Prov.10:18)
Cine umblă cu bârfe dă pe față lucruri ascunse, dar sufletul credincios ține ce i s-a încredinţat. – (Prov.11:13)
Cine umblă cu bârfe dă pe faţă lucrurile ascunse; şi cu cel ce nu-şi poate ţine gura să nu te amesteci. – (Prov.20:19)