Să vorbim despre ‘libertate’ (1)

Citeam dăunăzi o postare foarte acidă a unui bloger niţel revoltat pe ‘principiile sănătoase’ ale vieţii şi mi-am spus în sinea mea că acele rânduri dezgustătoare au şi un sâmbure de adevăr. Adevărul expus pe acea pagină emana o dorinţă fierbinte de a fi complet liber şi de a aprecia micile plăceri ale vieţii. Mi-a plăcut ce am citit, chiar dacă textul era îmbibat de cuvinte vulgare. Am încercat să ignor (deşi mi-au tulburat uşor starea) insultele dezgustătoare aduse lui Dumnezeu, Bibliei şi lui Isus. Am trecut peste acest aspect şi am încercat să ajung la esenţă. Esenţa era bună, gândurile reale, însă exprimarea nu emana decât frustrare, furie, dezgust faţă de orice (şi oricine) pare a fi în neconcordanţă cu opiniile acestui bloger.

În adolescenţă am crezut în libertate, am idolatrizat conceptul de libertate, mi-am propus să fiu liberă indiferent de câte obstacole aş putea întâlni. Şi am fost liberă, liberă într-o manieră superficial înţeleasă. Am făcut ce am vrut, când am vrut, cum am vrut şi cu cine am avut eu chef. Însă când am început să simt chemarea maturizării am început să îmi pun întrebări. Libertatea pe care mi-o alesesem nu crease decât anarhie în viaţa mea şi priorităţile erau amestecate (şi făcute ciorbă) cu plăcerile, lenea şi dependenţele mele. Să vă spun o scurtă poveste:

imagesNumele meu este ‘Libertate’, îl am de când am fost concepută în pântecele mamei mele!
Am plecat de acasă, din cuibul călduţ unde mama gătea şi făcea curăţenie şi unde hainele îmi erau perfect aranjate în dulap, am plecat din braţele mamei la vârsta de 19 ani pentru a fi complet liberă. Am plecat pentru a-mi putea bea cafeaua (sau berea) de dimineaţă liniştită şi pentru a-mi fuma ţigările fără dojeneala părinţilor mei. Am plecat pentru că mă sufoca responsabilitatea de a fi normală şi de a mă supune regulilor…
Eram o păpuşă moartă cu părul lung şi negru, cu pantaloni de piele şi cu tatuaje, cu bocanci, cu ochii verzi înnegriţi de un dermatograf ieftin, cu unghiile negre şi cu visele duhnind a nemurire şi a mândrie, a ură şi a inteligenţă întunecată… Mă simţeam liberă atunci, făceam ce vroiam, fumam şi beam cât îmi plăcea mie, ascultam muzica pe care acum nu aş mai putea să o ascult, aveam enorm de mulţi prieteni cu care pierdeam nopţile hoinărind pe străzi şi trăind viaţa în întuneric… Niciodată nu m-am potrivit ‘chipului lumii’, mereu am fost pe dos şi intrigată de plicticoasa normalitate ce mă scotea din minţi. Asta i-a făcut pe mulţi să mă privească ca pe o ciudată, lucru care nu m-a deranjat deloc… eram o ciudată!

Dar niciodată nu am fost satisfăcută pe deplin de cine sunt, doream să fiu mai mult, să ajung undeva anume, să mă dezlipesc de lume, de ipocrizie, de morţi, de vicii, de micile plăceri care îmi degradau identitatea… doream să fiu ceea ce pot fi într-o existenţă maximă, dar nu ştiam cine sunt…

La un moment dat a încetat să îmi mai placă să irosesc frumuseţea minţii pe beţivi şi trufaşi care nu îşi mai amintesc nimic după câteva seri de băut absint. A încetat să îmi mai placă să fiu neagră ca noaptea, să privesc spre viitor şi să mă văd făcând aceleaşi lucruri, fumând aceleaşi ţigări, frecventând aceleaşi baruri, având aceiaşi amici ‘superiori şi înţelepţi’, simţind aceeaşi ură pentru nişte oameni pe care nu îi cunosc (evrei şi ţigani) şi citind aceleaşi inepţii în care nu mai credeam de multă  vreme şi care mă scârbeau de fiecare dată. Da, simţeam saturaţie şi dezgust faţă de viaţa pe care o aveam! O uram, mă uram pe mine şi vroiam să respir aer de libertate reală nu pierdere de timp şi lâncezeală… superioritate de doi bani. Deşi totul era plăcere nebună, viaţa se sleia de trăiri autentice. Am început să caut a trăi, a avea parte de o existenţă maximă, să fiu un individ care trăieşte şi respiră viaţă PLINĂ.

Brusc am încetat să mai iubesc viaţa plină de goticism, vampirism, ‘sângerism’, ‘inutilism’ şi am renunţat la drăgălăşenia stupidă pe care o afişam public când simţeam că sufletul e pe moarte… din nou. Am renunţat la Black Metal şi la unghiile negre, am încetat să mă mai îmbăt şi mi-am făcut curăţenie printre prieteni. Am fost uimită să văd câţi ‘prieteni’ m-au părăsit când am refuzat să mai pierd vremea prin baruri şi să dau din cap pe Burzum şi Gojira. M-am eliberat de ‘presiune socială‘ şi am continuat cu detoxifierea. În sânge mi-a curs Metalul mulţi ani, mi-a fost imposibil să mă identific cu un alt gen de muzică, dar am renunţat la gunoaie şi la satanisme pentru că nu îşi mai aveau locul într-o persoană care dorea să se maturizeze şi să îşi găsească o indentitate nouă. Am renunţat la ‘ficaţi aruncaţi pe pereti’ şi am rămas la blues, jazz şi un pic de Ugly Kid Joe, mi-am schimbat pantalonii de piele cu nişte blugi comozi şi m-am familiarizat cu stilul vestimentar Grunge, părul mi-a rămas negru dar l-am mai scurtat (devenise un chin să port o coamă lungă până peste mijloc), mi-am scos pierceurile şi le-am mutat în ureche, am schimbat bocancii cu shoes etc. Schimbarea a fost benefică şi m-am eliberat de corsetul ‘negriciunii‘ care ajunsese să mă sufoce, am început să îmi relaxez creierul zdruncinat de Black Metal şi de alcool fără măsură, mi-am reluat obiciul de a citi cărţi foarte bune şi de a-mi face într-adevăr timp pentru citit… Am reuşit să schimb aproape totul, însă asta nu mă făcea să mă simt cu mult mai bine. Era mai bine, însă nu suficient.

Nu vă spun cât timp am fost îngrozită de gândul cumplit ca dacă ar fi fost să mor aş fi mers direct în iad pentru că în viaţa mea nu exista nici o urmă de principii divine. Nu am spus nimănui gândul meu, dar eram extrem de atentă când traversam strada, evitam înălţimile, aglomeraţiile, persoanele dubioase şi preferam să stau în casă ori în puburi cu hipioţi.
Au trecut ani şi ani, mă simţeam ok cu noua viaţă… ok… şi mă gândeam că mă simt pregătită să trec la un alt nivel, unul profund spiritual, unul care să îmi ofere acea pace profundă şi care să mă facă să uit de frica iadului. Vrem sau nu să recunoaştem toţi avem în noi fiorul sinistru al nesiguranţei, nu ştim cu certitudine ce poate fi dincolo, dacă este sau nu iad, dacă vom fi chinuiţi sau nu etc. Oare suntem suficient de buni pentru a merita Raiul? Sau suntem atei convinşi… Oare asta suntem?

Va urma…